Am o discuție cu un prieten si mă surprind afirmând că “timpul trece”. Recunosc că mi-a întors o urmă de dezaprobare, apoi câteva replici mai puțin prietenoase. Iar i-am apăsat niște butoane….

Timpul este singura monedă cu valoare inestimabilă, este singurul aspect asupra căruia nu putem reveni și după care ajungem adesea să regretăm. La asta m-am gandit atunci când am făcut afirmația și este important ca ceilalți sa respecte un alt punct de vedere, fără să fie neapărat aliniați la viziuni și valori diferite.

Ma uit în urmă, la timpul din urmă. Încerc să-mi dau seama la ce aspecte să mă uit. Ce să analizez? Să mă uit la cum mi-am petrecut timpul cu familia și prietenii, la cât și cui am dăruit, la cât de mult am suferit pentru ceilalți, cum am sărit în ajutor fără să-mi fie cerut acest lucru în mod explicit, cum am uitat de mine pentru a-i face pe ceilalți fericiți? Sau să mă uit la cum mi-am petrecut timpul cu mine, prin ce locuri mi-am dus pașii și sufletul, ce visuri mi-am împlinit, ce experiențe am trăit, locurile care mi-au tăiat respirația la prima vedere, entuziasmul simțit când depășeam propriile limite, bucuria succesului personal și profesional? L-am întrebat ce vede el atunci când se uită în urmă și mi-a răspuns „pe mine, mai evoluat”. Mi-a fost clar la ce trebuie să mă uit și eu.

Aud adesea cât de important este să fim prezenți, să trăim clipa, să apreciem lucrurile simple, să ne mulțumim cu puțin, să nu avem așteptări etc. Îmi aduc brusc aminte de proverbul “vulpea când nu ajunge la struguri, spune că sunt acri”.

Sigur că recunoștința față de lucrurile simple este primul pas spre mai mult și mai bine, pas ce trebuie parcurs atunci când avem așteptări mari de la viață, o emoție care formează și fortifică baza evoluției și fericirii noastre. Dar ce sens poate să aibă viața fără visuri mărețe și planuri spre realizarea lor? Cum să lași timpul să treacă fără să ajungi să escaladezi munții, fără să înoți în oceane, fără să vezi luminile nordului, fără să dormi în cort, fără să faci scufundări, fără să experimentezi viața pe o insulă sau în cel mai îndepărtat oraș de pe glob, fără să ajungi să pui în practică ideile la care visezi de ani de zile? Cum să îngropi toate astea? Cum să primești în dar timp și un corp pentru a trăi toate aceste experiențe, iar tu să te mulțumești cu puțin?

Mi-am amintit de Time, al lui Pink Floyd, așa că îl las și aici:

“Tired of lying in the sunshine staying home to watch the rain

You are young and life is long and there is time to kill today

And then one day you find ten years have got behind you

No one told you when to run, you missed the starting gun

And you run and you run to catch up with the sun but it's sinking

Racing around to come up behind you again

The sun is the same in a relative way, but you're older

Shorter of breath and one day closer to death”